Istoria gradinilor
Primele rapoarte despre existenta gradinilor sunt picturile murale egiptene din 1500 i.Hr,acoperite cu nuferi si iazuri de lotus, inconjurate de randuri de salcami si palmieri. Exista dovezi, de asemenea, de o traditie de gradinarit a persilor:citate dintr-o 'gradina de paradis' care a apartinut lui Darius cel Mare si gradinile suspendate din Babilon considerate una dintre cele sapte minuni ale lumii.
Influenta persana este cultivata in Grecia Antica, in jur de 350 i.Hr. intalnindu-se gradini la Academia din Atena si Teofrasto care a scris despre botanica spune ca trebui sa fi mostenit o gradina de la Aristotel.
Epicur,de asemenea, a avut o gradina unde iubea sa se plimbe si sa invete, lasata apoi lui Hermarchus. Alciphron mentioneaza despre gradinile private.
Gradinile cele mai renumite in lumea occidentala veche sunt gradinile lui Tolomeo I din Alexandira, Egipt avand o mare influenta traditia gradinaritului adusa la Roma de catre Lucullo. Picturile murale din Pompei impreuna cu artefactele arheologice sunt martorii dezvoltarii care au condus la construirea de gradini imense datorita averii mari a romanilor. Ruinele unora dintre aceste gradini imense sunt inca vizibile si astazi, exemplu fiind Vila Adriana in Tivoli.
Bizantinii si Spania islamica tin in viata traditiile dupa sec al VI-lea.Intre timp o traditie de gradinarit s-a dezvoltat in mod independent in China si apoi mai tarziu in Japonia, ducand la crearea de gradini aristocratice care reproduc peisaje in miniatura, centrate pe iazuri sau severele gradini zen, in jurul templelor.
In Europa arta gradinaritului reinvie in sec al XIII-lea in Linguadoca si in Ile-de-France, apoi in gradinile vilelor italiene la inceputul Renascentismului.
In Evul Mediu gradina traieste in interiorul proprietatilor monahale, in imediata vecinatate a castelelor si instantelor judecatoresti.Aceste loturi sunt cultivate cu legume si plante medicinale, inclusiv unii pomi fructiferi,toate in afara zidurilor orasului (cu mici exceptii)in lipsa de spatiu.In ca din sec al XIII-lea devin disponibile gradinile si livezile in interiorul curtilor patriciene :explicatia consta in dorinta nobililor de a recrea o parte de provincie (unde aveau obiceiul de a sta patru luni pe an )in oras.L’hortus Conclusus (gradina inconjurata de ziduri ) ofera o reproducere a unei imagini idilice : o forma regulata de teren plat inconjurata de ziduri inalte ce inchid in interiorul lor peisaje verzi, flori, plante si pomi fructiferi, un cadru ideal pentru un izvor de apa pura, pus intotdeauna in centru.
Straturile de flori franceze, a caror traditie dateaza de la sfarsitul sec al XVI-lea, au avut splendoarea lor maxima in interpretarile lui Andre Le Notre, proiectant de gradini principale ale nobilimii din Franta. In sec al XVIII-lea gradina engleza a deschis noi perspective. Secolul al XIX-lea a vazut inflorirea, renasterea gradinilor istorice si nasterea de gradini romantice, una dintre cele mai cunoscute expresii este cea engleza cattage garden.
In secolul XX arta gradinaritului a evoluat integrandu-se in noua planificare urbanistica.
Influenta persana este cultivata in Grecia Antica, in jur de 350 i.Hr. intalnindu-se gradini la Academia din Atena si Teofrasto care a scris despre botanica spune ca trebui sa fi mostenit o gradina de la Aristotel.
Epicur,de asemenea, a avut o gradina unde iubea sa se plimbe si sa invete, lasata apoi lui Hermarchus. Alciphron mentioneaza despre gradinile private.
Gradinile cele mai renumite in lumea occidentala veche sunt gradinile lui Tolomeo I din Alexandira, Egipt avand o mare influenta traditia gradinaritului adusa la Roma de catre Lucullo. Picturile murale din Pompei impreuna cu artefactele arheologice sunt martorii dezvoltarii care au condus la construirea de gradini imense datorita averii mari a romanilor. Ruinele unora dintre aceste gradini imense sunt inca vizibile si astazi, exemplu fiind Vila Adriana in Tivoli.
Bizantinii si Spania islamica tin in viata traditiile dupa sec al VI-lea.Intre timp o traditie de gradinarit s-a dezvoltat in mod independent in China si apoi mai tarziu in Japonia, ducand la crearea de gradini aristocratice care reproduc peisaje in miniatura, centrate pe iazuri sau severele gradini zen, in jurul templelor.
In Europa arta gradinaritului reinvie in sec al XIII-lea in Linguadoca si in Ile-de-France, apoi in gradinile vilelor italiene la inceputul Renascentismului.
In Evul Mediu gradina traieste in interiorul proprietatilor monahale, in imediata vecinatate a castelelor si instantelor judecatoresti.Aceste loturi sunt cultivate cu legume si plante medicinale, inclusiv unii pomi fructiferi,toate in afara zidurilor orasului (cu mici exceptii)in lipsa de spatiu.In ca din sec al XIII-lea devin disponibile gradinile si livezile in interiorul curtilor patriciene :explicatia consta in dorinta nobililor de a recrea o parte de provincie (unde aveau obiceiul de a sta patru luni pe an )in oras.L’hortus Conclusus (gradina inconjurata de ziduri ) ofera o reproducere a unei imagini idilice : o forma regulata de teren plat inconjurata de ziduri inalte ce inchid in interiorul lor peisaje verzi, flori, plante si pomi fructiferi, un cadru ideal pentru un izvor de apa pura, pus intotdeauna in centru.
Straturile de flori franceze, a caror traditie dateaza de la sfarsitul sec al XVI-lea, au avut splendoarea lor maxima in interpretarile lui Andre Le Notre, proiectant de gradini principale ale nobilimii din Franta. In sec al XVIII-lea gradina engleza a deschis noi perspective. Secolul al XIX-lea a vazut inflorirea, renasterea gradinilor istorice si nasterea de gradini romantice, una dintre cele mai cunoscute expresii este cea engleza cattage garden.
In secolul XX arta gradinaritului a evoluat integrandu-se in noua planificare urbanistica.